Emil Cioran – A nu fi om
Tot mai mult mă conving că omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit să-si găsească o modalitate proprie de viată, asa cum natura n-a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma asa-zisei lui libertăti, suferă mai mult decît după cel mai mare prizonierat posibil în existenta naturală. Si atunci nu mă mir de ce omul ajunge uneori să invidieze o floare sau o altă plantă. A voi să trăiesti ca o plantă, să cresti înrădăcinat, înflorind si uscîndu-te sub soare, în cea mai deplină inconstientă, a dori să fii o parte intimă din fecunditatea pămîntului, o expresie anonimă a cursului vietii este a fi disperat de rosturile si sensul omenirii. Si de ce să nu schimb cu o floare? Cunosc ce înseamnă a fi om, a avea idealuri si a trăi în istorie. Ce mai pot astepta de la asemenea realităti? Este desigur mare lucru a fi om; încerci una dintre cele mai serioase tragedii, o dramă aproape monumentală, căci a fi om înseamnă a vietui într-o ordine de existentă cu totul nouă, mai complicată si mai dramatică decît cea naturală. Din ce scobori de la om înspre natura neanimată, intensitatea fenomenului dramatic scade treptat, pînă la a deveni nulă. Omul tinde tot mai mult să ia monopolul dramei si al suferintei din lume. De aceea mîntuirea este pentru el o problemă atît de arzătoare si de insolubilă.(…) Intre oameni există unii care n-au depăsit cu mult forma de existentă animală sau de plantă. Este natural ca ei să dorească si să admire fenomenul om. Dar acei care cunosc ce înseamnă a fi om caută să devină orice, numai om nu. Dacă ar fi posibil, m-as transforma în fiecare zi într-o formă particulară de viată animală si de plantă. Să fiu succesiv toate formele de flori, să fiu buruiană, ghimpe, trandafir, să fiu arbore de ecuator, cu crengi întortocheate, plantă de mare, bătută de valuri, sau de munte, în prada vînturilor; să fiu pasăre cu glas melodios sau pasăre croncănitoare si de pradă, călătoare sau sedentară, să fiu bestie de pădure sau animal domestic. Toate speciile să le trăiesc cu o frenezie sălbatică si inconstientă, să parcurg seria întreagă a naturii, să-mi schimb forma cu usurinta unei gratii naive, fără teatru, întocmai ca într-un proces natural. Cum as umbla prin cuiburi, prin grote, prin singurătăti de munte si de mare, prin dealuri sau prin cîmpii! Numai această aventură cosmică, trăită în interiorul substantial al vietii, în intimitatea ei organică, urmînd arabescul formelor vitale si pitorescul naiv al plantelor, mi-ar mai putea destepta gustul să redevin om.
,o venit vacantza,elodia cik e inghetzata 
),dc nu recunoasteti ca n`aveti bani de`un nit sa le intretineti? :-” nu mai merje cu guma de mestecat frate…
